Moartea unei lumi în paşi de tango

Un articol de Daniel Mihu Nu sunt comentarii

În opt secunde începea să leviteze. Se rotea înceeeet, paşi rari, strînşi, răbdător, ca îngerul din poarta cimitirului Sfînta Vineri. Tangoul e o conversaţie intimă. Sunetele îţi şoptesc ceva la ureche. Puţine vorbe, aspre şi pătimaşe. Îţi încredinţează un secret. Că nu mai ai mult de trăit. Femeia lipită de tine, e viaţa însăşi. Soarbe-i respiraţia, sileşte-o să simtă că sînteţi priviţi de Diavol. Tangoul îl făcea zdrenţe, cu patima de nimic neastîmpărată. Schiţa un pas, adăuga încă unul, se învîrtea pe tocuri. O privea intens. Îşi smucea nărăvaş capul într-o parte. Ea îşi lipea obrazul de al lui. Aaaaah! Nu Gogu Vrabete era tipul care dansa, ci tangoul se folosea de el ca de o unealtă. Celelalte perechi se retrăgeau lîngă pereţi. Era un dansator desăvîrşit. La bar şi afară nu rămînea nimeni. Se strîngeau să-l privească. Înţepeneau ca într-un tablou. Era climaxul serii. Toţi, cu ochii aţintiţi asupra lui şi a damei pe care o strîngea în braţe cu fason. Se auzea vocea lui Bubu Felix, cel mai tare dizeur dintre Fiume, Istanbul&Odessa. Leit Gardel, glas, ţinută, privire. Gogu dansa pînă cînd îşi simţea cămaşa udă-n spate. Ochialbi anunţa: „Şpriţ, pauză! Cavalerii sînt invitaţi în grădină să servească bere Luther de la gheaţă şi să trateze domnişoarele cu minunatele gustări&dulciuri oferite de maestrul Zigu. Poftiţi!”

Asta era lumea lui Gogu Vrabete. Un muritor de rînd în timpul săptămînii, zeu pe ringul de dans, sîmbăta seara în salonul lui Akim. Atunci toată lumea era a lui. Era admirat, iubit de femei, urît de bărbaţi, care l-ar fi dorit căzut în cuţit, seara, după încheierea programului. Dar lumea din jurul său e pe cale să se schimbe. Sfîrşitul verii lui 1939 aduce şi furtunile continentului. Ribbentrop şi Molotov împărţeau Europa, în timp ce Gogu înnebunea asistenţa dansînd tango noaptea, iar ziua primea scatoalce într-o secţie de poliţie. Aşa e Gogu, întotdeauna i se întîmpă cîte o banalitate în zilele în care se pune lumea la dospit.

Dar tango este pînă la urmă doar un pretext. La fel şi moartea dansatorului de tango. Gogu Vrabete, dansatorul de tango, moare încă din primele pagini ale romanului. Îl taie cuţitul ruginit al mijlocului de secol, ce se prăvăleşte peste toţi din cartier. Apoi, preţ de 300 de pagini, Gogu şi compania dansează cu destinul şi evenimentele care vin, unele peste altele, într-un ritm ameţitor. Au umor, îşi rîd de toate schimbările care se succed cu repeziciune. Interlopi, speculatori, traficanţi, tîlhari, intreprinzători. La un moment dat, imediat după bombardamentul teribil anglo-american din 4 aprilie 1944, Gogu ajunge să vîndă cadavre refăcute din diverse resturi umane, recuperate de sub dărîmături, celor care şi-au pierdut rudele. Oamenii voiau doar să pună ceva în coşciug. Gogu cîştigă respectul mahalalei în acest fel.

O carte tristă, într-o anumită măsură, dar vie. Personajele din carte sînt vii, iubesc cu pasiune, păstrînd un aer de cavaleri rămaşi dintr-o epocă trecută doar pentru a fi mistuiţi de noua ordine a lumii, născută din rămăşiţele războiului mondial.

Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, Editura Trei, 2011, p.312, 29 lei.

Cumpărată de la Librăria Adevărul Braşov (str. Michael Weiss, Nr.9).

Daniel Mihu

Braşovean, trecut de 30 de ani, cîine pe blogul personal, proaspăt tătic, membru al clasei muncitoare şi negînditoare, caut parfumul pierdut al societăţii de altădată, în care onoarea încă mai însemna ceva. Ofer texte sincere drept recompensă.

More Posts - Website - Twitter - Facebook

Din aceeaşi categorie

• În caz că cineva se întreba unde a dispărut domnul John Seillman
• Cum scrii un articol pe blog dacă nu ai inspiraţie
• Open
• Poker
• Adrian Voicu aduce templierii români la Braşov