Open

Un articol de Daniel Mihu 2 Comentarii

Cînd am pus degetele pe pagina 519, am pipăit-o suspect. Chiar dacă mă îndreptam rapid către finalul volumului, nu doream să se termine. Open-ul lui Andre Agassi e la fel de efervescent precum cariera sa de tenisman. Am foşnit ultima pagină cu ochi mărunţi, suspectînd-o că ar mai avea o surioară mai mică ce ar urma-o. Dar nu, totul se terminase. Cum s-a terminat cariera care mi-a oferit meciuri de neuitat, aşa s-a terminat şi cartea care mi-a reamintit orele multe pe care le-am petrecut în faţa televizorului. În ultimele zile am trăit o experienţă satisfăcătoare, mi-am readus aminte de meciurile pe care le-am trăit pe vremea cînd eram un elev pasionat de tenis, atît de pasionat încît chiuleam de la orele din liceu ca să văd ultimul meci al zilei de la Australian Open. Cum grand slam-ul de la Antipozi se desfăşoară în perioada în care îmi sărbătoresc ziua de naştere, consideram chiulurile respective nişte cadouri pe care mi le ofeream singur.

La Australian Open mă uitam la minunăţia asta, fără să mă gîndesc la nimic altceva:

Ţin minte că am trăit meciul ăsta cam la fel de intens ca şi semifinala României contra Franţei la Campionatul Mondial de handbal feminin din 1999. Pe vremea aia încă aveam ca ţel cariera de cronicar sportiv, nebun după tot ceea ce însemna sport şi cărţi pe teme sportive.

Dar tot cartea aceasta ar trebui să intre în bibliografia oricărui specialist în psihologia copilului din lume. Agassi îşi descrie cît se poate de brutal copilăria şi întreaga viaţă. Pe parcursul celor 500 de pagini ale autobiografiei sale mărturiseşte de multe ori că a urît tenisul de cînd se ştie. Victimă a tatălui său, vrăjit de tenis şi care a visat dintotdeauna că urmaşii săi vor fi campioni ai acestui sport. Acelaşi Agassi n-a reuşit niciodată să mărturisească faptul că urăşte tenisul în faţa jurnaliştilor de profil. Din multe capitole ale cărţii se simte dispreţul pe care Andre jucătorul l-a avut pentru cronicarii sportivi, care nu l-au înţeles aproape niciodată. Spre deosebire de tribune, care l-au adorat aproape de la începutul carierei. În carte, Agassi spune faptul că mulţi l-au blamat, ironizat, l-au călcat în picioare pentru reclama Canon făcută la începutul anilor ’90:

Imaginea este totul. Ceea ce inconştient a promovat rebelul Andre Agassi în primii ani ai carierei sale. Un tînăr nonconformist, care nu avea nici o problemă să se îmbrace în roz, aka hot lava, aşa cum o spune cu mult umor în autobiografie, dar care avea mari complexe ascunse. Părul îi cădea, problemă ascunsă cu mari sacrificii de meşele blonde pînă la mijlocul anilor 90, cînd renunţă la păr şi capătă mai multă forţă în teren. Un Samson pe invers, care devine mai puternic odată cu pierderea oficială a părului.

Chiar astăzi am vizionat finala Cupei Davis dintre Spania şi Argentina, transmisă de către Dolce TV, şi din nou m-am minunat de cît de pe lîngă sînt comentatorii de sport de la noi. Măcar Ţopescu rămînea neutru, oferind un comentariu plat, fără detalii tehnice. Ăştia tineri au pretenţia să intre în inima tenisului fără să aibă ustensilele necesare. Tipii care comentau meciul Nadal – Del Potro judecau totul doar din punct de vedere tehnic, ignorînd total ceea ce se petrece pe planul psihic. Iar tenisul este un joc psihic într-o proporţie de 50-60%. Chiar mai mult în meciuri în care joacă tenismani apropiaţi ca valoare.

Cartea începe cu ultima victorie în circuitul ATP, Agassi – Baghdatis, turul 2 de la US Open 2006. Un meci intens, jucat între un om de 36 de ani cu spatele aproape blocat şi unul de 21 cu crampe îngrozitoare în setul 5 al meciului.

Primul capitol este alert, la fel ca şi meciul în cauză. La final, în măruntaiele stadionului Arthur Ashe, ambii jucători ajung pe mîinile terapeuţilor, epuizaţi. Cu ultimele energii privesc către televizorul care rulează imagini din încleştarea lor care abia s-a încheiat. Îşi dau mîna şi rămîn aşa, legaţi, fără putere timp de mai multe minute. Ultima victorie la profesionişti a lui Andre Agassi. Peste două zile, fără nici un pic de energie, legenda circuitului ATP avea să se retragă după înfrîngerea în faţa neamţului Benjamin Becker. Vestiarul US Open îl ovaţionează cu generozitate. Era ultimul jucător în activitate care trăise meciurile anilor ’8o. Jimmy Connors, antrenor al lui Roddick în 2006, prezent în vestiarul efervescent, e singurul care nu-l aplaudă, rezultatul unei duşmănii, mai veche de două decenii.

Apoi călătorim în timp, pe vremea cînd micul Andre este chinuit de antrenamentele la care este supus de tatăl său. Întîlnim Dragonul, maşina de scuipat mingi de tenis modificată de Mike Agassi, pentru a-i pune cît mai multe probleme la retur fiului său.

Tatăl meu a făcut dragonul să fie înfricoşător în mod intenţionat. I-a făcut un gât foarte lung dintr-un tub de aluminiu şi un cap mic de aluminiu, care sare înapoi ca un bici de fiecare dată cînd dragonul trage. A pus, de asemenea, dragonul pe o bază înaltă de cîteva picioare şi l-a mutat lângă fileu, astfel încât dragonul să fie deasupra mea. La şapte ani, sunt scund pentru vârsta mea. (Arăt mai scund pentru că mă strâmb mereu şi din cauză că tata mă tunde castron o dată la două luni.) Dar, când stau faţă în faţă cu dragonul, par minuscul. Mă simt minuscul. Neajutorat. (p.42)

Şi trăim toată povestea viitorului campion. Îl întîlnim şi pe Ilie Năstase, înjurat cu spor de copilul Andre, după un episod tipic lui Nasty. Un campion care nu a crezut decît foarte tîrziu că este unul. Bîntuit de gînduri, obsedat de perfecţiune, tratat parţial de către Brad Gilbert, antrenorul său în perioada 1994-2002, care l-a învăţat cum să renunţe la o parte din punctele jucate.

    Ia o înghiţitură enormă de bere şi începe o analiză atentă, detaliată şi, aşa cum anunţase, brutală, a defectelor mele ca jucător de tenis.

- Nu e mare filosofie, spune el. Dacă aş fi în locul tău, cu calităţile tale, cu talentul tău, cu returul tău şi jocul tău de picioare, aş domina. Dar ţi-ai pierdut flacăra pe care o aveai la saisprezece ani. Puştiul ăla care lua mingea repede, care era agresiv, ce naiba s-a întâmplat cu puştiul ăla?

    Brad spune că marea mea problemă, problema care ameninţă să pună repede capăt carierei mele – problema care ameninţă să pună repede capăt carierei mele – problema care pare a fi moştenirea tatălui meu – e perfecţionismul.

 - Mereu încerci să fii perfect, spune el, şi mereu eşuezi, iar asta îţi fute creierul. Încrederea în tine e la pămînt şi motivul e perfecţionismul. Încerci să câştigi fiecare minge, când, dacă ai fi pur şi simplu stabil, constant, elementar, ţi-ar fi suficient ca să câştigi în nouăzeci la sută din cazuri.

    Vorbeşte cu o sută de kilometri pe oră, un zumzet constant, asemănător cu al unui ţânţar. Îşi construieşte argumentele cu metafore din sport, din toate sporturile, fără discriminare. E un mare iubitor de sport şi, de asemenea, un mare iubitor de metafore.

 - Nu mai căuta mereu KO-ul, spune el. Nu mai sări gardurile. Tot ce-ţi trebuie e să fii solid. Pas cu pas, trage lanţul după tine. Nu te mai gândi la tine şi la jocul tău şi aminteşte-ţi că tipul de dincolo de fileu are slăbiciuni. Atacă-l în punctele slabe. Nu trebuie să fii de fiecare dată cel mai bun din lume. Trebuie doar să fii mai bun decât un altul. În loc să reuşeşti tu, fă-l pe el să eşueze. Ba, mai bine, lasă-l să eşueze. Şansele şi procentajele sunt totul. Eşti din Vegas, ar trebui să ştii să apreciezi şansele şi procentajele. Casa câştigă întotdeauna, nu? De ce? Pentru că şansele sunt orientate în favoarea casei. Deci? Fii casa! Fă ca şansele să fie de partea ta. În momentul de faţă, încercând să câştigi fiecare minge, faci ca şansele să fie împotriva ta. Îţi asumi prea multe riscuri. Nu trebuie să-ţi asumi atâtea riscuri. Dă-le-ncolo. Ţine pur şi simplu mingea în joc. Înainte şi înapoi. Solid. Fii ca gravitaţia, omule, ca fututa de gravitaţie. Când urmăreşti perfecţiunea, când transformi perfecţiunea în scopul suprem, nu ştii ce faci? Alergi după ceva ce nu există. Îi întristezi pe toţi din jurul tău. Perfecţiunea? Sunt cam cinci zile pe an când te trezeşti şi eşti perfect, când nu te poate bate nimeni, dar nu acele cinci zile pe an fac un jucător de tenis. Sau un om, apropo. Sunt celelalte zile. Totul e în capul tău, omule. Cu talentul tău, dacă mergi în ritmul jocului cincizeci la sută, dar nouăzeci şi cinci la sută judeci cu capul, o să câştigi. Dar dacă mergi nouăzeci şi cinci la sută în ritmul jocului şi cinci la sută judeci cu capul, o să pierzi, o să pierzi, o să pierzi. Repet, de vreme ce eşti din Vegas, ia-o aşa. E nevoie de douăzeci şi unu de seturi ca să câştigi un şlem. Asta-i tot. Trebuie doar să câştigi douăzeci şi unu de seturi. Şapte meciuri, cel mai bun din cinci. E douăzeci şi unu. În tenis, ca la cărţi, douăzeci şi unu e un număr câştigător. Blackjack! Concentrează-te pe numărul ăsta şi n-o să greşeşti. Simplifică, simplifică. De fiecare dată când câştigi un set, spune-ţi, încă unul. Pe ăsta ăl am în buzunar. La începutul unui turneu, numără înapoi de la douăzeci şi unu. Asta e gândire pozitivă, pricepi? Bineînţeles, dacă e să vorbesc de mine, când joc blackjack prefer să câştig urât. Nu e nevoie să câştigi cu douăzeci şi unu, nu trebuie să fii perfect.

    Vorbeşte de cincisprezece minute. Perry şi cu mine nu l-am întrerupt, nu ne-am uitat unul la celălalt, nu am băut din vin. În sfârşit, Brad rade lu a doua bere şi spune în gura mare:

 - Unde-i buda aici? Trebuie să mă piş.

    În momentul în care a dispărut, îi spun lui Perry:

 - Ăsta-i omul nostru.

 - Categoric.

(pp. 252-254)

Nu ştiu ce zic alţii, dar ăsta mie mi se pare unul dintre cele mai bune discursuri motivaţionale întîlnite vreodată. Şi nu e din filme, chiar s-a întîmplat cîndva, în 1994. Drept urmare:

Victoria lui Agassi la Australian Open din 1995, cînd a jucat pentru prima dată acolo, e prima în ierarhia mea personală. Poate pentru că e singura victorie în faţa lui Sampras într-o finală de Mare Şlem. Acel Sampras care i-a produs întotdeauna crize de personalitate. Mai tîrziu în acel an, la US Open, Sampras avea să-l învingă pe Agassi tot în finală, înfrîngere pe care n-o va uita decît mult prea tîrziu.

E o carte pe care aş recomanda-o tuturor celor care au o pasiune pentru sport, o capodoperă a sincerităţii tîrzii. Memoriile unui băiat care a urît din copilărie tenisul, dar care n-a renunţat la el fiindcă altceva nu a fost învăţat să facă.

P.S.

Dezamăgit foarte de tare de traducerea domnului Paul Slayer Grigoriu. Apreciez faptul că volumul a fost tradus în româneşte destul de repede de la apariţia sa în Statele Unite, dar aş fi preferat ca traducerea s-o facă cineva care se pricepe cît de cît la tenis. Am întîlnit de zeci de ori greşeala „câştig în două seturi” atunci cînd autorul se referă la o victorie a sa într-un turneu de Mare Şlem, unde întotdeauna se joacă trei din cinci. Am o bănuială că în original expresia era „straight sets”, care s-ar fi putut traduce mai simplu prin „minimum de seturi”, care ar fi mascat onorabil neştiinţa traducătorului în ale tenisului profesionist.

Andre Agassi, Open. Autobiografie, Ed. Publica, 2011.

Daniel Mihu

Braşovean, trecut de 30 de ani, cîine pe blogul personal, proaspăt tătic, membru al clasei muncitoare şi negînditoare, caut parfumul pierdut al societăţii de altădată, în care onoarea încă mai însemna ceva. Ofer texte sincere drept recompensă.

More Posts - Website - Twitter - Facebook

Din aceeaşi categorie

• În caz că cineva se întreba unde a dispărut domnul John Seillman
• Cum scrii un articol pe blog dacă nu ai inspiraţie
• Poker
• Adrian Voicu aduce templierii români la Braşov
• Moartea unei lumi în paşi de tango