Apr
2
2016

Pentru a învinge terorismul islamic, Occidentul are nevoie de autoanaliză

Cauzalitate. Ceva îi determină pe anumiţi indivizi care se identifică prin apartenenţa la civilizaţia islamică să comită atentate teroriste în cele mai reprezentative oraşe ale civilizaţiei occidentale. Ce anume? Care sunt cauzele acestor atacuri şi ce vor să obţină prin intermediul lor cei care le-au orchestrat?  S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre terorism şi în aceste zile, liderii politici, ca de obicei, s-au lamentat şi au făcut promisiuni. Însă puţine voci au încercat să ofere răspunsuri la aceste întrebări esenţiale. Şi mai puţine au subliniat faptul că efectele pe care lumea le trăieşte astăzi au la bază cauze ce ţin foarte mult şi de acţiunile sau inacţiunile Occidentului.

Imperialismul şi interesele marilor puteri

Timp de mai bine de o mie de ani, civilizaţia occidentală şi cea islamică şi-au disputat supremaţia, până când, prin intermediul revoluţiei industriale, puterile vestice au luat avansul decisiv. Mai mult decât o reuşită a Occidentului, decăderea Islamului a fost rezultatul incapacităţii acestei civilizaţii de a ţine pasul cu istoria. Opace la progres de la un anumit punct şi măcinate de probleme interne, cele mai puternice state musulmane au pierdut lupta cu ele însele înainte de a pierde lupta cu adversarul. A mai fost necesar aproximativ un secol până ca imperiile coloniale ale Vestului, la concurenţă cu Imperiul Rus, să înglobeze aproape întreaga lume islamică, excepţie făcând doar ceea ce mai rămăsese din Imperiul Otoman şi câteva teritorii disputate cu ruşii sau otomanii (Persia, centrul Peninsulei Arabice).  Harta de mai jos prezintă situaţia globală cu doar un secol în urmă (1914), la debutul Primului Război Mondial, printre ale cărui cauze principale s-a numărat şi imperialismul.

Aşa cum putem găsi pentru aproape orice, putem identifica şi anumite aspecte pozitive ale colonialismului. Însă acestea pălesc în faţa crimelor comise, a exploatării neruşinate sau a ţinerii în loc. Au trebuit să treacă două conflagraţii mondiale pentru ca musulmanii să îşi poată obţine independenţa. O libertate în cele mai multe cazuri mai mult pe hârtie, deoarece marile puteri au continuat să controleze destinul acestor state. Timp de patru decenii, Occidentul şi Uniunea Sovietică au jucat „Friptea” şi „Ptiu, ptiu, dictatorul meu!”, fără a le păsa de numărul uriaş de victime şi dezastrul provocat. După dispariţia URSS, rămasă singura superipocrizie a lumii, SUA a avut nevoie de un 11 septembrie 2001 pentru a realiza că politica sa în regiune a fost catastrofală nu numai pentru statele de acolo, ci pentru întreaga lume. În anii care au urmat, beneficiind de sprijinul netăgăduit al aliaţilor săi, a abordat o politică şi mai greşită, adâncind şi mai mult această parte a lumii în întuneric. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în perioada recentă. În ciuda pierderilor de vieţi omeneşti, cel puţin un sfert de milion (ONU, 2015), în ciuda faptului că focul din Siria începuse să arunce scântei peste Mediterană riscând să arunce în aer întreaga Europă, în loc de a se concentra pe găsirea soluţiilor necesare pentru pace, puterile occidentale au perseverat în a juca aceleaşi vechi jocuri cu Rusia şi Turcia.

Interesele marilor puteri şi slăbiciunile interne moştenite au făcut ca generaţii după generaţii de musulmani să trăiască în război, sărăcie şi dictatură. Viaţa în astfel de condiţii poate cu uşurinţă scoate la lumină ceea ce este mai rău în fiinţa umană. De asemenea, generează o antipatie puternică faţă de cei consideraţi a fi răspunzători. Pentru ca extremismul să-şi facă simţită prezenţa pestilenţială a mai fost necesar doar timp.

Războiul nu este război până ce fratele nu-şi omoară fratele

„Războiul nu este război până ce fratele nu-şi omoară fratele” spune Emir Kusturica în filmul Underground. S-a scris foarte mult pe tema conflictelor din interiorul lumii islamice: majoritatea sunnită (87-90%) contra minoritatea şiită (10%-13%), otomani contra perşi, irakieni contra iranieni, kurzi contra turci etc. În privinţa fratricidului, istoria Islamului nu diferă foarte mult de istoria creştinătăţii, cel puţin până în punctul în care SUA şi URSS au dezvoltat bomba atomică.  MAD (Mutual Assured Destruction – Distrugere Reciprocă Asigurată) s-a dovedit a fi în ultimii 60 de ani cea mai de nădejde garanţie a păcii între creştini, spre deosebire de valorile creştine care au eşuat timp secole, culminând cu măcelul celor două conflagraţii mondiale.

Ceea ce se spune mai rar atunci când se vorbeşte despre istoria modernă a musulmanilor este că nu de puţine ori aceştia au fost asmuţiţi unii împotriva celorlalţi, îndeosebi în perioada Războiului Rece. Se omite a se spune că în loc de a căuta pacea şi echilibrul, marile puteri s-au întrecut cu fiecare ocazie în a profita politic şi economic de pe urma conflictelor dintre aceştia, la fel cum au profitat şi de pe urma războaielor dintre musulmani şi marii adversari (ex. SUA în cazul războiului dintre URSS şi Afganistan). De asemenea, tentativele de unitate  precum panarabismul  au fost  mai curând sabotate decât încurajate,  fapt deloc surprinzător ţinând cont că majoritatea acestor iniţiative au avut printre punctele lor centrale combaterea intruziunilor occidentale.

Nu prea se punctează nici  faptul că atentatele care au loc în interiorul lumii musulmane nu sunt de cele mai multe ori simple atacuri fanatice oarbe, ci acţiuni pe care extremiştii le desfăşoară împotriva celor consideraţi de către aceştia a fi marionete ale Occidentului.

Este ceva putred în Europa

Istoria iubeşte ironia, astfel că, după cel de-al Doilea Război Mondial, numeroşi musulmani au fost invitaţi în Europa pentru a se bucura şi ei de valorile occidentale. Sau poate pentru că, după ce s-au omorât fără milă între ei transformând jumătate de continent într-un pustiu, europenii au avut mare nevoie de mână de lucru, de preferabil ieftină, pentru a reconstrui şi pentru a-şi pune economiile înapoi pe picioare. Ceea ce le-a scăpat însă liderilor politici atunci şi şi pare a le fi scăpat până în ziua de astăzi este că un individ ar putea întâmpina dificultăţi  majore în a se integra într-o cultură foarte diferită de cea din care provine. De exemplu, este posibil să te simţi cel puţin stingher ca musulman între creştini, de altă culoare între albi care sunt în plus şi rasişti, sărac printre bogaţi pe Champs-Élysées sau New Bond Street.

Au trebuit să explodeze bombe în capitalele Europei multiculturale  pentru ca minţile politice mai luminate  să înceapă a-şi pune problema dacă nu cumva s-a eşuat lamentabil în a-i face pe aceşti oameni să se simtă ca acasă.  Dacă li s-a oferit copiilor şi nepoţilor acestora, născuţi cetăţeni europeni, o educaţie şi o integrare pe piaţa muncii care să nu permită transformarea lor în fanatici şi extremişti. Dacă s-a reuşit să li se insufle acel patriotism care să-i facă să-şi spună cu mândrie: sunt francez, sunt belgian, sunt german, sunt european.

Cu o educaţie precară, în căutarea unei identităţi, uneori săraci şi marginalizaţi, nu e câtuşi de puţin surprinzător că unii tineri musulmani europeni au căzut pradă fanatismului şi extremismului. În fond, aceleaşi cauze au dus la apariţia unui număr semnificativ de indivizi asemănători şi în rândul majorităţii mai mult sau mai puţin creştine.

Totul este permis în dragoste şi război

„All is fair in love and war.” Dictonul acesta care nu îmi este deloc pe plac îşi are originea în cultura occidentală. Este extrem de dificil să te aperi împotriva unui nebun sau a unui om disperat. Ca o formă de rău suprem, organizaţiile teroriste au găsit căi de a transforma astfel de indivizi în arme. Spre deosebire de executanţi însă, liderii acestor organizaţii nu sunt lipsiţi de raţiune. Obiectivul lor nu este un imperiu universal al răului, nu trăim în Lord of the Rings. Nu au satisfacţii precum Joker doar din a vedea lumea arzând, nu trăim nici în The Dark Knight. Foarte probabil că mulţi dintre ei sunt religioşi doar de faţadă. Aceşti indivizi vor putere, bogăţie şi ca marile puteri, îndeosebi cele ale Occidentului, să se care dracului de pe pământul pe care îl consideră al lor. Poate că cei mai ambiţioşi dintre ei, nu neapărat şi cei mai vizionari, visează la un stat islamic care să rivalizeze cu cele mai mari puteri ale lumii. Foarte probabil că mulţi speră să trăiască ziua în care fii lui Israel să fie primii oameni pe Marte. Dar pentru început, s-ar mulţumi cu primele trei. Este atât de simplu, cum este şi faptul că liderii marilor puteri vor refuza să plece atât timp cât vor reuşi să ţină lucrurile sub control acasă.

Menţinerea practicilor actuale trebuie să înceteze

Peste măsură de ipocrită, sub mantia găurită a corectitudinii politice, lumea occidentală a rămas în adâncul ei rasistă, xenofobă şi, asemenea Islamului, dezbinată. Semnele unui declin sau chiar eşec al democraţiei sunt din ce în ce mai vizibile în vremurile pe care le trăim. Prăpastia dintre politic şi cetăţeni, corupţia generalizată,  nerespectarea valorilor pe care altfel a încercat să le impună întregii lumi conturează o societate neprietenoasă  nu doar cu musulmanii, ci cu toţi componenţii săi. În plus, o fac vulnerabilă la orice fel de ameninţare, nu doar la terorismul de origine islamică.

„Business as usual” (menţinerea practicilor actuale) este calea către dezastru şi în politica externă. Dacă statele vestice nu vor urma cu adevărat principiile pe care le clamează, atentatele teroriste nu doar că nu vor înceta, dar vor deveni din ce în ce mai sângeroase pe măsură ce organizaţiile teroriste, alimentate de acelaşi tip de politică, vor deveni şi  mai puternice.

În Europa se  află legal astăzi cel puţin 21 de milioane de musulmani. Cu extrem de puţine excepţii, aceştia au trăit şi trăiesc în continuare în pace alături de restul europenilor. În loc să le asculte telefoanele şi să le citească e-mail-urile, autorităţile europene ar putea să-i întrebe cum se simt aici, cu ce probleme se confruntă, cum li s-ar putea îmbunătăţi viaţa, care sunt soluţiile pe care ei le întrevăd pentru rezolvarea problemei terorismului. În vremurile care se prefigurează, dacă vor fi respectaţi şi protejaţi de acţiunile extremiştilor autohtoni, aceşti oameni vor reprezenta scutul Europei împotriva extremiştilor lumii islamice.

Lumea occidentală, din care consider sau cel puţin sper că face parte astăzi şi România, pe care am criticat-o aspru în acest articol din postura omului care se consideră un reprezentant al său,  are nevoie mai presus de orice de introspecţie. O introspecţie care priveşte valorile sale şi starea propriei democraţii. De eventualele răspunsuri nu va depinde doar rezolvarea problemei terorismului,  ci întreg viitorul acestei lumi în vremurile ce vor urma.

*

Acest text a apărut şi aici:

http://republica.ro/in-mintea-unui-jihadist

Pentru a învinge terorismul islamic, Occidentul are nevoie de autoanaliză

Ştefan Cociodar

M-am născut la data de 30 iunie 1984. Uneori parcă nu îmi pare rău. Ajuns pe acestă lume, mi-am propus să nu fac umbră pământului degeaba. Mi se pare, în fiecare zi, un ţel ambiţios. Pentru început vă spun ceea ce unii dintre voi ştiţi deja, că mă ocup „cu politica”. Uneori îmi doresc să mă fi ocupat cu altceva, dar tocmai acestea sunt momentele în care îmi este mai clar că în politică trebuie să existe şi oameni ca mine. Îmi spun mereu că sunt ceea ce sunt fiindcă cineva trebuie să fie şi nu mă feresc să lupt pentru cauze pe care le ştiu de la început pierdute.

More Posts - Website

2 comentarii + Adaugă comentariu

  • Până la a porni să se confrunte cu ceva, Occidentul ar fi avut alte lucruri mult mai importante de reparat în propria ogradă, de exemplu:

    – starea de autonegare a rădăcinilor spirituale creştine şi în general neasumarea trecutului;
    – disoluţia noţiunii de familie şi sinuciderea demografică asistată;
    – lipsa oricăror idealuri, decadenţa sub toate aspectele, abandonul moral în numele unei libertăţi şi bunăstări iluzorii.

    Dar, cum Occidentul nu este o persoană anume, toate aceste lucruri se fac sau nu se fac de către fiecare individ în parte, mărturia de viaţă a individului fiind unica modalitate eficientă şi durabilă într-o eventuală confruntare.

    • De acord. Citind reacţii la articol, observ că oamenii nu prea sesizează, sau cel puţin nu îi deranjează, făţărnicia ridicată uneori la nivel de politică de stat.

Lasă un comentariu